Epură pe marginea legii de mișcare a corpului lui Nicolae Ceaușescu — o interpretare performativă

Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #8, ediția de vară 2023

Fotografie de la Fototeca online a comunismului românesc

Aflându-se în imposibilitate de a interpreta planurile arhitecților agreați de sistem, Ceaușescu dă indicații, schimbă trasee, deturnează așezăminte. Machete, un stadiu critic în procesul de construcție propriu-zis, îi sunt prezentate chiar în locul unde urmează să fie construit un ansamblu arhitectural sau unde se reconfigurează un spațiu. Imprecis și precar formulate, deciziile dictatorului rareori puse la îndoială, sunt notate cu grijă în carnetele celor răspunzători de viitoarele șantiere.

Machetele s-au folosit de-a lungul istoriei arhitecturii ca o metodă de producție și de testare a varii forme și caracteristici ale unor soluții arhitecturale la scară redusă. 

În interiorul institutului Proiect București se înființează un atelier specializat în machete din polistiren la scara 1/1.000, 1/500, 1/200, 1/100 și chiar la scara naturală 1/1, volume care pot fi mutate, eliminate sau schimbate ori de câte ori șeful statului cerea. S-au construit mii de astfel de elemente care dădeau impresia celor prezenți că se află pe platourile unui studio de film. 

Determinarea în fiecare moment de timp a parametrilor de poziție a corpului lui Ceaușescu în raport cu situl arhitectural, cu volumele arhitecturale atent etichetate, reprezenta o adevărată coregrafie care se lasă cu implementări după ureche. Deseori, acestea provin din confuzii de interpretare ale „indicaţiilor“ gestuale ale conducătorului. A stabili de unde până unde urmează să fie amplasat un combinat, de unde până unde să țină o traversă sau un element de decor ține de o lege de mișcare a corpului lui Ceaușescu. 

Fotografie de la Fototeca online a comunismului românesc

Pe șantierul Casei Poporului, înconjurat de „scribi” și de arhitecta șef a casei, Anca Petrescu, Ceaușescu interpretează un soi de mișcare de rotire a unui volum imaginar. Cu umărul drept ușor urcat cu antebrațele în flexie și palmele deschise, factori care declanșează un declin al întregului centru de greutate. Ceaușescu se raportează improvizațional. Structurile cinematice și biomecanice indică impulsuri ale căror motivații sunt greu de conștientizat, instrumente iraționale prin intermediul cărora nu se pot determina cu exactitate mărimi, distanțe și parametri de relație. 

Pentru scurt timp, centrele de masă anatomice ale dictatorului și volumetria unui edificiu se află în relație atâta timp cât discursul de escorta întreținut de cei prezenți contribuie la conturarea unui moment cinetic al dictatorului. Mica excitabilitate a mușchilor mâinii drepte, cu centrul de masă în încheietură și în a II-a articulație a degetului mijlociu, interferează cu aspectul rațional, matematic din planurile arhitecților. În diagonalele trasate în aer începe demolarea cartierului Uranus.

Citește articolul în ediția tipărită a revistei Golan #8

Ne aflăm în anul 1985. Tonusul muscular al dictatorului, la un an de la începerea lucrărilor la centrul civic din București se arată slăbit în așa măsură încât prezența lui Ceaușescu este una decrepită. Ziaristul Paul Lewis în același an pe 17 decembrie citează în New York Times surse ale diplomaților străini care susțin ipoteza unui cancer de prostată și o intervenție locală efectuată la reședința din Primăverii. Rigiditate în bazin și spate și schimbarea elasticității musculare a membrelor inferioare sunt simptomatice pentru această afecțiune care în mare măsură afectează mobilitatea. Acțiunea bolii provoacă menținerea unei atitudini, a unei posturi în care lucrul mecanic (travaliul muscular) este semnificativ. E important de menționat totuși rezistența de care dă dovadă dictatorul sâmbătă de sâmbătă pe Șantierul Casei Poporului. Însoțit de Elena Ceaușescu, cei doi petrec perioade îndelungate luând decizii micro și macro. Travaliul muscular al degetului arătător de la mâna dreaptă a dictatorului era unul ușor relaxat și evaziv. Pentru conveniență și „precizie”, o baghetă telescopică lungă de 2 metri se întrebuințează pentru a indica valențele elementelor decorative de ipsos.

Manipularea cetățenilor este generalizată. Indicii sunt veșnic de creștere. Ce e în programe să fie și în magazine, titrează ziarul Scânteia. În această învălmășeală, și dictatorii sunt manipulați. La obișnuitele vizite ale lui Ceaușescu, în combinate, ferme agricole și alimentări se obișnuiește a i se prezenta în plan îndepărtat sau sub sticlă elemente de butaforie care imită alimentele; acestea sunt făcute din plastic sau polistiren pictat. În planul imediat accesibil lui, deci palpabil, stau aranjate fructele, legumele, salamuri, mezeluri și carne reală. Ceaușescu dă adevărate spectacole, gesticulează în stânga și-n dreapta.

O unitate biomecanică în aparență obosită indică o năuceală, ba chiar o expresie a unei vâscozități mentale a dictatorului. Mai tot timpul pe teren și în mișcare, gesturile dictatorului trădează ideile înaintea verbalizarii. Încercări de convingere a inginerilor cu privire la cerințele nefondate ale dictatorului se estompează sub masca unui zâmbet care confirmă anomalia. Slugărnicia întregului eşafodaj de partid comunist i-a amplificat dictatorului gustul de a dicta soluţii peste capul profesioniştilor. Arhitectul Nicolae Vlădescu vsusține teza conform căreia alegerea echipei de tineri profesioniști îi oferea posibilitatea dictatorului de a se implica în toate aspectele unei astfel de construcții, profitând de lipsa lor de experiență.

Un arhitect ca Cezar Lăzărescu, rectorul Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”, care declara într-un interviu că „a crea însemna a îndrăzni” și că norocul este de partea celor curajoși”, ar fi fost capabil să mențină o linie unitară rezolvând cu stil cerințele nefuncționale și ne-estetice ale beneficiarului. 

Pentru el, orașul contemporan se caracterizează prin utilizarea judicioasă a spațiului, prin interferența armonioasă dintre spațiul liber și cel clădit. Or Ansamblul civic din centrul Bucureștiului și cu atât mai mult Casa Poporului (Palatul Parlamentului) contravine acestui crez lucid de sfârșit de secol 20. O extensie a unui metabolism frustrat, această clădire a funcționat în primul rând ca un motor de imagine a complexului de inferioritate al cuplului Ceaușescu în fața statelor puternic industrializate. Un „edificiu-strigoi”, cum îl numea Octavian Paler, i-au fost multiplicate dimensiunile volumetrice prin adăugarea de funcționalități până în 1989. A lucra pentru un beneficiar ca Ceaușescu însemna a-ți împărți calitatea de arhitect cu dictatorul însuși. Ideea șefului de stat ca arhitect nu e nouă. Pentru că „Arhitectura totalitară se adresează posterității, în timp ce limbajul ei se adresează contemporanilor”, după cum observa Mussolini. Arta construirii este prin excelență un instrument al puterii și un vehicul ideologic cât și brațul mașinăriei de propagandă. Stalin era gratificat în presa de propagandă ca primul arhitect al țării. Hitler, pe de altă parte, declara că, în loc să devină un simplu arhitect, a devenit arhitectul celui de-a treilea Reich. Arhitectura totalitară face abstracție de la constrângerile spațiale, făcând apel la o scară în dezacord cu proporția omului. Această arhitectură vrea să impresioneze adversarul politic. Puterea este instaurată în primul și-n primul rând prin intermediul arhitecturii, mai apoi cu ajutorul individului. Ideologiile efemere sunt permanentizare în actul arhitectural. În „Arhitectura și Putere” (1995), Ion Augustin notează: „Arhitectura nu e făcută pentru a fi contemplată, ci mai degrabă pentru a copleși, pentru a spulbera orice îndoieli, și pentru a certifica un sistem”. În acest sens, arhitectura nu participă în comunitate, ci o domină.